IL DISERTORE è un noto romanzo di Giuseppe Dessì, pubblicato da Feltrinelli nel 1961. Quella che segue è la prima pubblicazione, a puntate, della traduzione – nella “sua” lingua sarda - fattane dal professor Mario Puddu che ringrazio per averla messa a disposizione del sito.
—-
A furriare a sardu su chi s’Autore at iscritu in italianu est un’arriscu ca a iscríere in italianu su chi aiat pótidu menzus nàrrere su sardu est unu afartzare sa realtade, unu anestetizare, isterilizare o irbiarire sa realtade chi solu sa limba de sa zente de su logu podet verbalizare cun totu e sintzillu su significadu chi tenet, cun totu su chi narat, mancari in manera prus pagu fiorizada. Pro nàrrere, ite est sa peràula chi at nadu Mariàngela sa die de sa medàllia? Su chi Dessì narat in italianu no podet mai rèndhere totu su significadu, si nessi intantu l’aiat iscrita e si aiat contadu cun sas peràulas e sa manera de sa zente. Ndhe resurtat un’afartzadura. Sa peràula de Mariàngela no at lassadu aturdidos solu sos fascistas imprenos de retórica patriótica italiana, ma fintzas a Pepinu Dessì, prus abbistu… e delicadu, imprenu de retórica patriótica italiana, no fascista niedha ma de àteru colore cotu. E gai isterilizat su sardu. E sos Sardos.
Una pregonta: Su mudímine de Mariàngela est unu mudímine chi faedhat solu in cantu mudímine o est su bucu niedhu de Pepinu Dessì chi isterilizèndhesi cun s’italianu no narat una peràula de sos líbberos chi ndhe aiat prenu si aiat iscritu su chi in annos de marturizu e de fele pessat una mama pro duos fizos chi una pàtria assurda e unu motivu ateretantu assurdu pro chie faghet sa gherra pro campare che li at pinnigadu sos fizos fatos a ómines? (“drommida cun sos pessamentos suos”, “pessadas elementares chi no agataiant comente ndh’essire in peràulas” “cun issa a nudha serbiat su àere cumpresu, a nudha si no fit a si callare mudos ambos paris in su matessi mudigore”, “li aiat fatu impromítere de si ndhe fuire”: ma azummai no li faghet nàrrere una peràula, totu mudímine. Sos Sardos fatos a mudos! “si fit imbetzada cun sa cunvintzione chi fit menzus a s’istare muda.” “si faedhat azummai chentza peràulas, che putu fungudu chi ndhe torrat una boghe morindhe.”).
In italianu resessint a coghinare bene una matéria “incolore, insapore e inodore”, bella fossis pro chie immàzinat una realtade abbaidada de unu logu tropu atesu pro bídere su chi est. Fartza. Afartzada! No bi at àteru de nàrrere.
Faedhat su preíderu…(Pepinu Dessì) e ammalaoza cudha fémina no cumprendhet! Su mudímine de Mariànzela Eca, chi si addatat meda a sos Sardos, zente de pagas peràulas, est però s’afartzamentu de Pepinu Dessí mancari iscritu cun peràulas ‘prus bellas, prus fines, prus díligas’, piscadas in s’italianu de sos líbberos. E si depimus apretziare s’atentzione sua tzivile (e za no fit mancu de Papuàsia!) pro su ‘mundhu’ de sos Sardos imborrogaus in d-un’istória infame, no bi at duda peruna chi l’apat irbiaridu e afartzadu, ca sa limba pro ndhe faedhare no est mai unu sistema matemàticu chi narat solu cantidades chentza colore, ne sabore e ne fragu. Depimus apretziare meda Il disertore pro prus de unu motivu (e poto nàrrere chi est una de sas duas solas tradutziones chi apo pessadu de fàghere, e s’àtera est essida de totu àteras manos), ma su límite chi apo nadu mi paret de lu dèpere pònnere própriu in contu.
E ite ‘tradutzione’ si podet fàghere? Podet èssere solu una tradutzione, mai un’originale, ca depes colare sempre in su ‘caminu’ e cun su ‘bàrriu’ de un’àtera limba, mancari cun totu s’atentzione a caminare chentza trambucare e a passu… de sardu, cun s’andhata tua.
A.c. Custu de èssere disertore est sa cosa chi at ispantadu a P. Dessí. In Sardigna chie sunt sos disertores, però, no l’at bidu (ca tocat fintzas a si abbaidare in s’isprigu). E mi paret chi sa pessone chi prus meritat de dare su títulu a s’òpera siat menzus sa mama, ca menzus rapresentat su mundhu de sos Sardos, fintzas pro su chi no at iscritu de issa. E sa peràula disertore est menzus chi la lassemus a classificare àteros, prus ‘eroes’ o solu ‘fedeli’.
—————
Sa mama de su sordadu
Cap. I
Candho si est faedhadu e sa prima borta arresonadu de su monumentu, Mariàngela no ndh’at ischidu própiu nudha. Sos duos fizos li fint mortos prus de bàtoro annos, ma a issa li pariat chi no che fit coladu totu cussu tempus.
Pro totu sos àteros, in Cuadu, fintzas cudhos chi aiant pérdidu unu fizu, unu nebode o su maridu, sa fine de sa gherra che fit zai atesu, gai medas e mannos fint sos cambiamentos chi sa gherra e sos annos apustis aiant batidu fintzas in custa bidha.
Mariàngela nudha! Issa no si fit abbizada e no si abbizaiat de totu su chi fit capitendhe in su logu, antzis li pariat chi totu fit abbarradu che a candho sos fizos si fint faghindhe a ómines pastorighendhe crabas in su padente de Badhimanna e faghiant casu e arrescotu in su crabile.
Sa bidha de Cuadu, totu su mundhu fintzas a ue issa resessiat a si lu pessare, fit sempre che a candho issos l’aiant lassada pranghindhe, e cun issa su babbu, betzu e malandhadu, e sa muzere de Savériu, su fizu mannu.
Dae tandho prus nudha, pro issa, teniat importu, francu s’ammentu. Fintzas sighindhe a campare die cun die, sighindhe a fàghere sas matessi cosas, batindhe de Badhimanna, che a sempre, cudhas debberones fasches de linna chi bendhiat a mesu petza, tiat èssere vinti chimbe tzentésimos, che a innanti de sa gherra, petzi s’ammentu contaiat, e in s’ammentu su mundhu fit che a candho sos duos zòvanos, triballendhe a contu issoro, fint comintzendhe a si fàghere una famíllia.
Don Pedru Coi, vicepàrracu de Cuadu, bighinu sou, chi de una vintina de annos la teniat pro sas fainas de domo, non asseliaiat mai chirchendhe de li fàghere a cumprèndhere chi totu fit cambiadu, cantu difítzile fit essida sa vida pro totugantos. Sa gherra fit istada una disaura manna pro totugantos, no pro issa ebbia. A milliones aiant lassadu sa domo issoro, sos ómines, a milliones in totue, e apustis àteros frazellos aiant assachiadu s’umanidade intrea.
Faedhèndheli de custas cosas su preíderu creiat, si no de l’acunnortare, nessi de ndhe li bogare carchi pagu cudhu badhirone frimmu de su dolore sou. Ma za l’ischiat puru chi cudha fémina, antziana, pagu illébiu pro su dolore sou ndhe podiat tènnere dae unu dolore prus mannu cussiderendhe su dolore universale, cussu de totu su mundhu, chi issa no connoschiat; e si bi la sighiat fit in parte pro s’abbitúdine de preíderu de acunnortare e apretzetare, e in parte ca cussu dolore mudu e chentza ispera l’isarcaiat. Cumbinaiat chi la rimproveraiat, e la brigaiat puru. Bastaiat un’innenneria pro li fagher pèrdere sa passéntzia.
Sa chistione est chi no resessiat a li agatare sas peràulas addatas, o fintzas solu peràulas de poder baliare. E fintzas si, in totu cussos annos, cun s’abbitu chi li permitiat unu tratamentu fitianu, no aiat mai sessadu de li ammentare su dovere de si acunnortare, de atzetare sa volontade de su Segnore, mai fit reséssidu a la cumbínchere. Siat apretzetèndhela cun sa passéntzia de unu babbu e de unu preíderu, siat arrenneghèndhesi, issa sighiat a sa muda faghindhe sas fainas. Tantu chi, a bortas, la faghiat frimmare pro li fàghere sa préiga.
Tandho issa abbarraiat a conca imbassiada a cara a terra, pariat criadura in iscola, abbaidèndheli sas iscarpas, a don Coi.
E goi li capitaiat fintzas connoschindhe su dolore de Mariàngela prus de cantu connoschiat su dolore de donzi àtera fémina de Cuadu, mama, muzere o sorre de mortos in gherra. Candho la brigaiat ca no si acunnortaiat e no teniat umilesa, e li ammentaiat chi sufrindhe no bi fit issa ebbia, isse fit cherindhe nàrrere a totu custas àteras féminas ca ischiat su dannu chi aiant tentu e las aiat dépidas acunnortare a unas a unas.
Sa prima borta chi isse aiat faedhadu goi, Mariàngela pariat chi, una lampada, si fit abbizada, si fit sadhida: aiat artziadu sas cristas chentza prànghere, abbaidendhe in cara a su preíderu a bídere si fit abberu su chi li aiat intesu, gai meda li pariat istranu.
De féminas in corrutu bi fit fintzas Lica, sa nura, muzere de Savériu, su fizu mannu, chi comente fint faghindhe totu sas batias de gherra si fit posta a cumpanzinu cun àter’ómine pro no pèrdere sa pentzione. Pro Don Coi, bi lu naraiat su coro, fit zustu s’ispantu de Mariàngela pro su paragone de su dolore sou cun d-unu dolore chi si podiat addurcare e podiat fintzas finire. E gai, sa borta ifatu Don Coi at faedhadu petzi de sas mamas.
E torra cudha fémina a ogros in artu abbaidendhesilu in cara! E ancora una borta a su preíderu li est pàssida zusta totu sa meraviza ispantada de Mariàngela.
De tandho in subra no bi est reséssidu prus a l’irmoventare mancu cun cussa chistione chi ndhe bogaiat apostadamente.
De seguru, pro totu sos àteros, pro sas mamas puru, sa vida, mancari mísera, sa vida chi fint faghindhe contaiat prus de s’ammentu, cun totu chi, a peràulas, neune lu cheriat atrogare. Sa vida presente, chi die cun die cheret peleada. E donzunu aiat àpidu in carchi manera un’acunnortu, aiat assentadu sos ammentos de su passadu, los aiat remonidos a ue depiant istare chentza ndh’essire a fora. Goi est in sas cosas, andhat desesi, torrat paris cun su mistériu de sa volontade divina chi neune podet ischire bene cun bene, naraiat su preíderu.
Mannu cantu fit su dolore de cudhas mamas, e fintzas si donzuna a sas primas no ndhe cheriat intèndhere chi sa vida sua sighiat fintzas tenindhe fizu mortu, assassegus, apustis de annos, fintzas custu revudu comintzaiat a èssere in sas prus, si no própiu bínchidu, assussegadu, reguladu cun pessamentos craros: pro cussu s’ammentu, sas súlidas, si apasigaiant in sa pregadoria, in cudhas oras distintas de sa die e in cudhas dies distintas chi torraiant donzi annu e chi totugantos ischiant.
E goi cudhu dolore costoidu e segretu essiat una cosa púbblica, antzis “nazionale”, inderetura fintzas útile alla Patria. E no pro cussu sa zente si l’intendhiat prus pagu grae. E goi fit sa sola manera de lu ammentare a sos àteros puru, de lu fàghere durare solenne, de lu sighire a muntènnere biu.
Pro Mariàngela nono, su dolore pro issa, a su contràriu, fit e abbarraiat totu sou.
E un’annu chi su síndhigu de Cuadu, in d-una de cudhas manifestatziones in piatza cun bandheras tricolores (a sas primas bi fit andhada issa puru, chentza ischire ite fit a fàghere), fit totu bantendhe cun cudhas bellas peràulas su sentimento sublime chi aiat ispintu unu muntone de mamas a donare sos fizos alla Patria, Mariàngela, chi fit própiu in dainanti, mama de duos mortos cun duas rughítulas de gherra chi li aiant tandho tandho apicadu in petorras in s’issallu niedhu, aiat abboghinadu una peràula chi at lassadu su síndhigu trassicu e téteru paralizadu.
Cudhu patria merda! l’ant intesu totu sos chi zughiat acurtzu, ma chi fit essidu de sa buca de Mariàngela neune ndhe fit seguru. Neune, foras de Don Coi.
Imboligada in s’issallu niedhu, cun sas manos a rughe in bentre e cun sa conca pendhe pendhe a un’ala in su codhu, pariat drommida cun sos pessamentos suos, no pariat cristiana a tretu, no de nàrrere, ma mancu de intèndhere peràula ischifosa gai, e própiu in cussu mamentu!
Chi fit issa l’at cumpresu solu Don Coi, ma si ndh’est muntesu, e ne mai l’at brigada pro cussu. Isse l’at cumpresu ca, un’àtera borta puru, aiat rispostu gai fintzas a isse, e tandho puru pariat drommida, aiat petzi abbertu una pibirista. Fit una borta chi isse li cheriat dare a bídere chi sa morte de sos fizos no fit gai una cosa maca e totu pro nudha comente creiat issa.
E tandho puru Don Coi si fit calladu mudu, faghindhe finta chi no fit nudha.
Cap. II
Sigomente neune ndhe cheriat mancu s’intesa chi sos fizos fint mortos chentza resone e pro nudha, Mariàngela no ndhe cheriat mancu intèndhere faedhendhe, e issa no ndhe faedhaiat mai de sos fizos, mancu cun Don Pedru, petzi in sa cunfessione.
Custa la faghiat una borta a s’annu, a Pascamanna. Si no fit in cunfessione, dae sos cussizos a sas brigas totu su chi li naraiat su preíderu, chi puru li leziat sos pessamentos, abbarraiat in debbadas, pariat chi issa lu leaiat che un’irfogu de peràulas segundhu comente li ziraiat.
Segundhu su tempus de s’annu che colaiat chidas e chidas intreas chentza si nàrrere mancu peràula, a parte su Siat alabau Gesugristu! chi daiat a ischire chi fit intrada issa, chentza fàghere mancu istribitu pariat pisitu, o chi si che fit andhendhe. Muda che lódhuru mundhaiat, remoniat su logu, faghiat a manigare, samunaiat sos trastes, los prantzaiat, cun sa cara sempre guale che una santa de ghisu in su nitzu. Su mudigore sou podiat sighire gai chentza agabbu.
Ma cudhu preíderu, a fine e a candho, perdiat sa passéntzia, e tandho nessi un’iscusa agataiat pro la brigare. Tandho li daiat munza, li faedhaiat a boghe arta, s’irfogaiat; ma cun calesisiat iscusa pro comintzu, a sa fine torraiat a repicare sempre cun sa matessi chistione: su collu immidonadu male, sas iscarpas illustradas pagu, e totu ca issa no si ndhe isponiat prus de cudhos fizos mortos.
Mariàngela lu lassaiat nàrrere, ma fit in cussos mamentos ebbia chi in sa cara sua si li pariat un’azigu de simpatia e cumpatimentu pro Don Coi.
Mancu a fortza de annos cudhu preíderu est revéntidu a si abbituare a sa tristura surda e frimma chi fit asséndhida a Mariàngela e bidíndhela gai lu poniat in pilisu a su puntu chi no resessiat a dare tentu a su chi fit lezindhe o a si pònnere a pregare.
Est tandho chi la leaiat a boghes e no bidiat s’ora de che la bídere andhendhesindhe. L’illebiaiat abberu candho la intendhiat serrendhe sa zaga de s’ortu andhendhesiche! Fintzas a s’incràs no torraiat. Aiat fintzas pessadu de che la catzare abberu, de no la chèrrere prus. Ma no fit gai fàtzile fàtzile, ca Mariàngela cun su maridu fint bighinos suos, teniant s’ortu a muru in mesu, e issa beniat a li fàghere sas fainas de domo de candho su fizu prus mannu, Savériu, chi tandho teniat deghe annos, zughiat sos bermes.
A fortza de bi lu nàrrere Mariàngela, Don Coi, fintzas si no bi creiat, aiat nadu cos’e peràulas fortes e gai, bae e busca comente, cudhu pisedhu ndhe fit sanadu de sos tilingrones. Dae tandho Mariàngela li aiat nadu, azummai imponíndhesi cun su tostorrímine sou, chi li cheriat fàghere sas fainas de domo, pro reconnoschéntzia, ma mescamente (comente aiat cumpresu bene isse) ca lu timiat ca fit preíderu, e li pariat chi abbitendhe a domo sua e faghíndheli sas fainas si podiat, no serbire de su podere mistériosu chi li atribbuiat, ma fàghere a manera de no li nòghere. Cumproa ndhe fit chi mai, a isse, li aiat chérfidu unu sodhu, pro paga. Don Coi, candho si fit cascaviadu de la pregare in debbadas, li aiat abbertu unu libbereto in sa Posta e donzi mese che li poniat su chi aiat istabbilidu: un’iscudu.
Chimbe francos, a sos tempos, fit una paga zusta, pro fainas gai, fit antzis meda puru; tempus apustis, a manu a manu chi su dinari fit perdindhe valore, li est pàssidu pagu. Ma pro abbitúdine che li at sighidu a pònnere in su libbereto sempre chimbe francos, li bastaiat de no fartare mai, pessendhe de li annúnghere apustis, a tempus sou, e totu in d-una borta, su restu.
In totu cussu tempus in cudhu libbereto si b’aiat ammuntonadu otighentos francos: ma a Mariàngela no li fit cumbinadu mai, in batórdighi annos, de faedhare de custu dinari, ischindhe chi bi fit. Pro cussu su preíderu si est ispantadu abberu candho, una die, at dimandhadu si cudhu dinari bi fit ancora e si ndhe podiat fàghere su chi cheriat. De prus puru si est ispantadu candho cudha fémina, intendhindhe chi za bi fit, at pedidu si bi lu podiat dare. Don Coi una suma gai la teniat in domo e andhadu est a su calàssiu de s’iscrivania a ndhe la bogare e deretu bi l’at dada, chentza istare faghindhe dimandhas, seguru chi apustis issa etotu bi lu aiat nadu a ite li serbiat. Fit in monedas de prata e unos cantu billetes. Mariàngela si l’at contadu, l’at imboligadu in su mucadore, e in dainanti de su preíderu a ogros bene abbertos abbaidendhe totu su chi fit faghindhe issa, e si che l’at tzacadu in sa busaca de sa munnedha, paris cun su rosàriu e cun sa leputza chi zughiat pro si segare su pane candho essiat a montes. Isse at cumpresu chi cussu dinari fit pro un’iscopu pretzisu. Ma issa no li at nadu nudha, ne tandho e ne sas dies apustis.
Ma custu de no nàrrere nudha lu at postu in sudhu.
Própiu sas dies, fiotedhos de zòvanas, comente las aiat organizadas su marchesu Robberto Manca di Tharros, fint comintzendhe a essire andhendhe de domo in domo pedindhe dinari a cudha zente malevadada, pro su monumentu chi depiant fàghere in sa piatza de sa Domo Cumonale. Essiant che in tempus de gherra etotu, candho fint collindhe dinari pro sa Croce Rossa, cun d-unu fiocu tricolore in su bratzu e cun iscàtulas de iscarpas líchidas, sizilladas a cheralaca, cun d-un’istampighedha fata a temperinu pro che tzacare dinari in minudos e a billetes. Comente las at bidas, Don Coi si l’at pessada deretu, ma poi si est torradu a pessare, cussiderendhe chi a Mariàngela no ndhe li beniat mancu a cúcuru a ponner mente a sa propagandha de cudhas mastrighedhas chi faedhaiant sempre de Patria, de olocausto, de madri eroiche. Totu cosas chi li aiant fatu nàrrere cudha merda de peràula.
E imbetzes, colendhe pagu apustis in piatza, aiat tentu sa cumproa de su chi s’aiat pessadu. Bi l’at betadu in cara a boghes postas Robberto Manca, chi in sa zanna de su Circolo fit faghindhe un’ispétzia de parlata e zughiat bentulendhe unu follu de pabilu, chi fit, comente at ischidu apustis, una lítera de ringratziamentu a Mariàngela. Robberto Manca fit a boghes nendhe chi sos pòveros daiant su bonu esémpiu a sos sennores, a sos ricos, chi una malevadada, chi campaiat faghindhe sa teraca male pagada e bendhindhe fasches de linna, a prus chi aiat dato all’Italia sos duos fizos chi teniat, como aiat regaladu totu su dinari chi teniat pro fàghere su monumentu: otighentos trinta chimbe francos, una suma chi mancu a sos prus ricos fit bénnidu mancu a conca de dare. E questa donna – at abboghinadu ruju che pudhu in cara cun sas venas de trugu totu ufradas pariant crebendhe – questa donna è la vostra serva, prete Coi, la vostra serva!
Za l’ischiant totugantos, in Cuadu, chi Don Coi fit contràriu a su prozetu de su capitanu Manca. In ziru naraiat su chi ndhe pessaiat, chi pro ammentare sos mortos in gherra bastaiat una bella làpide in su muru de sa fatzada in sa Domo Cumonale. No fit fossis machine a ispèndhere cussu muntone de dinari pro unu monumentu chi, de seguru, fit feu in Cuadu chi bi mancaiat medas àteras cosas netzessàrias? Cun custas resones, chi Robberto Manca naraiat disfattiste, su preíderu si fit agatadu in cumpanzia cun sos prus ricos, sos printzipales, contràrios issos puru a su prozetu timindhe chi, si bi depiat pònnere dinari s’amministratzione, aiant de seguru betadu àteras pagamentas.
Pro cussu, su nóbbile Roberto Manca, capitano di complemento, decorato, ferito, anzi invalido con pensione, volontario fiumano e, comente naraiat Don Coi, «caduto onorario», fit a boghes contras a isse, in sa zanna de su Circolo, bentulendhe cudhu follu de pabilu. Ma de seguru no si la leaiat cun su commendatore Alessandro Comina, su peus de sos aversàrios suos.
Cap. III
Cun totu custu iscàndhalu, sas dies, no si faedhaiat de àteru in Cuadu. Sa chistione de sos otighentos francos de Mariàngela at fatu su ziru de totu sas domos. Si ndhe faedhaiat no solu in su Circolo, in sa Posta, in sa Domo Cumonale, in sas barberias, butegas, in su samunadorzu cumonale, ma fintzas in sagristia. Donzunu naraiat sa sua, si pessaiat de totu. Calicunu cheriat fintzas fàghere a crere chi Mariàngela no aiat dadu totu cussu dinari chentza ndhe ischire nudha su mere e contr’a sa volontade sua, ma chi antzis l’aiat cossizada e azuada isse: ca Don Coi lis cheriat fàghere sa brulla e bi cheriat fàghere abbarrare male su Comitadu…
A una cosa goi maca a sa fine bi ant crétidu totugantos, fintzas cudhos chi fint a sa parte de su preíderu, e a s’acua si ndhe riiant puru de sos àteros e lis pariat manna sa finesa de sa brulla de predi.
Pariat istranu, una fémina malevadada che a Mariàngela teniat totu cussu?! E fintzas ponindhe chi lu teniat, dae conca li beniat a lu dare totu pro su monumentu de sos mortos in gherra, mancu faghindhe contu chi duos fint fizos suos?! Cun otighentos francos si aiat pótidu, che àteros, fàghere in campusantu unu monumentu a contu sou.
Che l’ant agabbada in cust’idea siat sos amigos de Don Coi e siat cudhos chi cheriant su prozetu de su marchesu. Unu de custos fit fintzas su vicàriu, monsignor Tarcisio Pau, chi apenas carchi die innanti aiat incumandhadu a Don Coi de bi l’ispiegare a sa zente, in crésia, apustis chi leziat s’Evanzéliu, ite fit s’iscopu de su Comitadu, chi bi fit isse puru coment’e rapresentante de sa Cúria. Su vice li at rispostu chi lu faghiat solu si fit un’órdine. Si no fit un’órdine – e isse za l’ischiat chi no podiat –, si fit gai solu un’incumandha, cun sa zente cheriat, menzus, faedhare de àteru. Su vicàriu, càdriu, tandho li at nadu chi dae cuss’istante s’incumandha che la furriaiat in órdine, e Don Coi, pro dovere, at dórchidu sa conca e at ispiegadu dae s’artare, sa domíniga, «le finalità del Comitato».
Monsignor Tarcisio Pau fit pótidu èssere, gai naraiant sos chi fint a su currente, unu de sos píscamos prus zòvanos de sa Cristianidade si sa nómina sua no l’aiant sempre botzada e lassada istare a un’àtera borta ca teniat unu naturale furianu e fogaritzu. E isse si ndhe pagaiat faghindhe un’atividade airada chi ch’essiat fintzas in pulítica. Fit laureadu in lezes, a prus de teologia, aiat istudiadu in d-unu colléziu famadu de la capitale, e fit istadu capellanu de unu generale di corpo d’armata, cosa chi li creschiat de meda s’importu chi si daiat e faghiat prus barrosa e ispótiga s’autoridade sua.
Don Pedru Coi, antzianu e chentza pretesas, fatu a sa russa, ma arrodadu e segante, lassaiat a pèrdere s’apariéntzia e daiat a su vicàriu zovanedhu sempre it’e si lamentare e cosas de li rifatzare, ma pro su prus si la leaiat cun passéntzia e petzi carchi borta rispondhiat a sa barrosia de su superiore. Custu, de su restu, ischiat bene meda chi prus de cudhu tantu, candho sa passéntzia fit agabbada, no faghiat a nàrrere, mancu múschiu in prus.
Su sacrifítziu prus mannu Don Coi l’aiat fatu a su comintzu, candho munsegnore, assuprindhe a Cuadu incarrigadu a friscu cun s’autoridade de vicàriu, li aiat impostu de lassare sa catza.
Apustis de s’oferta de Mariàngela e de su chi si naraiat in ziru unu pagu cun malinnidade, una die su vicàriu s’at leadu a Don Coi cun d-unu risighedhu befianu. Fit própiu una cosa bella abberu – li at nadu – chi solu pro su gustu de fàghere unu dirbetu a isse aiat postu una suma gai. E fit a irbúfidas, crebendhe, azustèndhesi in conca su capellu chi pariat sempre bolendhecheli che unu seisei niedhu.
Fint in sagristia e isse, cun s’azudu de su diàconu seminaristu e de sos zaganedhos, si fit bestindhe pro sa missa. Don Coi fit abbarradu in sa zanna, a capedhu in manu. Su vicàriu teniat naturale malu, ma tontu no fit. – No aici meda, assumancus! – aiat pessadu Don Coi poníndheche, che a sempre, su capedhu subra de s’armàdiu.
Custu de che pònnere su capedhu subra de s’armàdiu su vicàriu no lu podiat dighire. A isse, bassitu e russatzu, li pariat chi cudhu preíderu, artu e istrízile, li fit dendhe a bídere sa mannosia sua. Ma Don Coi che poniat su capedhu in cue ca aiat fatu sempre gai e fintzas ca, a isse, li pariat su logu prus a códumu.
Custa borta puru custu de arrimare su capedhu, chi iscobiaiat una meraviza lena, li at dadu ifadu mannu, a su vicàriu, chi intantu depiat artziare cudhos bratzos curtzitos e russos pro si fagher prèndhere su chinghedhu de su càmisu.
– Intzandus est própiu aici: est balossu puru, custu! – at pessadu Don Coi abbaidendhesilu cun meraviza e curiosidade, isconchiendhe unu pagu.
Custa pessada si li bidiat gai ladina in cara chi su vicàriu no at ischidu prus ite nàrrere e, apunta a si tzocare, si che at bestidu su prafallissu chi li fit aporrindhe su diàconu.
Cap. IV
A Mariàngela mancu a s’immazinassione ndhe li aiat bénnidu, candho fit dendhe cudhu dinari a sa mastra Pietrina Cherchi, de s’efetu chi tiat àere fatu un’oferta gai, cales e cantos murrunzos e cuntierras aiat fatu nàschere. Prus pagu puru fit pessendhe chi Don Coi si ndhe fit àpidu male. Issa creiat, a sa bona, chi totu abbarraiat tra issa e sa mastra. E custu cun totu chi za si ndhe sapiat chi sa suma fit manna. Antzis a issa, siscura, chi fit abbarrada cun s’idea de su dinari chi teniat innantis de sa gherra, candho manizaiant ancora sos iscudos de prata de Vittorio Emanuele II e fintzas carchi marengo, li pariat inderetura debberone.
Ma própiu pro cussu si che aiat tzacadu in conca chi sa mastra no naraiat nudha a neune, pro delicadesa. Ite bisonzu bi aiat de ndhe faedhare?! Sa cosa la depiant ischire issas duas. E fossis chi dimandhaiant a sas àteras féminas cantu che poniant in cudh’iscàtula?
Issa aiat batidu e dadu totu cudhu dinari chentza mancu isòrbere su mucadore chi un’iscuta innanti aiat fatu a nodu própiu in dainanti de Don Coi chi si la fit abbaidendhe che macu, ammadurendhe de ogros. E sa mastra l’aiat leadu chentza si meravizare, pariat chi si fint postas de acordu. O at pessadu chi li fit batindhe oos?
Ca fatuvatu issa che li leaiat a domo una mesa tuzina de oos friscos, de candho si fit interessada pro sa pentzione de Lica.
Goi depet àere pessadu sa mastra, comente cudha si che fit andhendhe chentza mancu faedhare e chentza li dare mancu su tempus de abbaidare ite bi aiat in s’imbóligu.
Mariàngela no fit pessendhe chi dies e dies no si fit chistionadu de àteru, in Cuadu. Comente no fit pessendhe de fàghere unu sacrifítziu, chi si fit brivendhe de cosas mannas.
Cudha suma, comente la cumprendhiat issa, no fit cosa sua. No aparteniat ne a issa e ne a neune. Mancu a Don Coi. No fit cosa de brulla chi isse li aiat intestadu unu libbereto in sa Posta, batórdighi annos innanti. Ma no fit mancu cosa de brulla s’impromissa chi aiat fatu issa, in su coro sou, de lu serbire in donu. Ca custa fit sa promissa chi aiat fatu a issa etotu candho su pitzinnu ndhe fit sanadu ebbenemindhe de cudhos tilingrones.
Si fit abberu chi su preíderu no cheriat in donu su terachiu sou, fit abberu puru chi issa, in tantos annos, no aiat tocadu unu francu de cudhu mensile chi isse li poniat a parte, mai unu francu, ca timiat de assèndhere a sos fizos cudha fortza misteriosa chi essiat de su preíderu e de sa domo ch’istaiat, a ue andhaiat donzi die cun rispetu e timoria, una domo a muru in mesu cun sa sua. Su dinari, chi su preíderu che li sighiat annos e annos a pònnere in sa Posta, pro issa bi fit abbarradu sempre e mai ndhe aiat tocadu si Giuanni e Savériu fint abbarrados bios. Pessaiat de pedire a su preíderu de lu pònnere pro sa crésia, o de lu dare in lemúsinas apustis morta issa. Pro issa etotu no aiat tocadu mancu unu francu, mancu pro si leare pane apretada a bisonzu.
Fintzas a candho fint bios sos fizos, cudhos iscudos, remonidos in sa Posta e azummai che apicados in sas àrias a mesania tra issa e Don Coi, pariat chi no si agataiant, e depiant abbarrare inue fint. Issa si ndhe podiat fintzas irmentigare chi bi fint. Ma como, de bàtoro annos in goi, de candho sos fizos fint mortos, fit sempre cun cussu pessamentu. Ite bi faghiat cudhu dinari in sa Posta? Bi fit a imbàlliu. Fit, comente pessaiat issa, un’ifadu, una berrina in conca sua.
E gai, candho at intesu de su monumentu e li ant ispiegadu chi, paris cun su númene de totu sos àteros zòvanos de Cuadu mortos in gherra, bi poniant fintzas su númene de sos fizos, iscritos, picados in sa pedra, at pessadu chi cussu fit su menzus modu de che irbarriare cudhu pesu inútile.
Prus intendhiat faedhendhe de monumentu e prus si cumbinchiat de cust’idea. E in prus li pariat chi su monumentu fit própiu su contràriu de su chi fint totu cudhas peràulas chi intendhiat de Patria, de olocausto, e chi issa odiaiat. Ischiat chi su númene de sos fizos los iscriaiant in s’arca, si no àteru, e su monumentu nessi s’istaiat calladu mudu. Fit s’agabbu de totu sas parlatas, e de totu sos machines chi sighiant a nàrrere de cudhos zòvanos mortos in gherra.
Si ndh’aiat fatu cust’idea fossis pessendhe a sos pagos tumbinos de màrmaru chi bi fint in su campusantu de Cuadu, losas chi, gai solas solas in mesu a totu sas rughes de linna e de ferru, dominaiant sa mudesa de su campusantu, antzis fint cussas etotu su mudigore.
Gai s’idea de su monumentu si li fit formada in sa mente sua e fit sa prima borta chi, pro custu símbulu, su dolore sou aiat àpidu assussegu in su dolore de sos àteros, un’illébiu chi mai peruna peràula li aiat pótidu dare.
In sa mente de Mariàngela bi fit cust’idea pretzisa candho Don Coi, lassendhe su duritu chi si aiat impostu, l’at brigada pro sos otighentamiza francos chi si che aiat dadu.
Cap. V
Fit in s’ortu candho l’at brigada, predi Coi, unu bortaedie. Isse si fit pudendhe una matighedha de rosas, a candho intendhet su tichírriu de sa zaga e comente si est ziradu l’at bida benindhe de domo sua cun s’isterzu de sa robba prantzada.
E ndhe li pigat unu fele!… Fele, nachi?!… Ma at tentu su tempus de che segare un’àtera paja de ramputzedhos. At fatu una debberone súlida, at serradu sas fórtighes, at sighidu a pulire sa segada cun sa lepa de innestare in su truntzighedhu, fintzas chi no si at sapidu in daisegus s’istribitu de cudhos pes iscurtzos acurtziendhe.
Si est ziradu abbellu e si l’at totu prammizada. Imbetzada si che fit. Minudedhedha. Surzida, sica che linna, cun cudha fardita e cun su mucadore niedhu sempre in corrutu irbiaridos birdes de su sole e de sas abbas.
Abbàida tue comente fit!
Belle e chi Mariàngela beniat donzi die a domo sua a li fàghere sas fainas, no si l’ammentaiat mai comente fit candho pessaiat de la brigare chentza la zúghere in dainanti. Brighèndhela in su pessamentu si la pessaiat sempre comente fit innanti, annos meda innanti, candho fit zovanedha. E mancari minuda fit forte, corriatza, tostorruda, cun cudhos ogros bios bios mudos e befajolos e una priga fine in laras chi la faghiat pàrrere fraitzina, furba. Minudedha e forte fit, tandho!
Su preíderu che at ziradu sos ogros, at suladu forte cun fele sas fórtighes de pudare chi ancora zughiat in manu, las at serradas cun su crobu de pedhe, faghindhe totu a puntinu crebendhe de su fele, e pinnighendhe unu pagu sos benugros (suta de s’àbbidu fintzas a carchi annu innanti si poniat sos pantalones de catza cun sos istivales artos) che las at torradas a sa busaca de fiancu.
— No depíasta donai nudha! Nudha, a cussus! — at nadu increbudhidu, pesendhe in artu cudha debberone manu.
E abberit torra sa lepa de innestare cun d-unu corpu sicu, e si torrat a pònnere a allisiare sa segada in su truncu de sa rosa.
— Nudha!! Mancu sodhu depíasta donai!
E si est ziradu a si l’abbaidare. Issa fit gai, ritza, a conca imbassiada, muda che lódhuru.
— Nudha!! —, bi l’at sighida cudhu. Si est abbizadu chi fit azummai abboghinendhe. A issa a una lampizada si li sunt allutos sos ogros malinnos e si est posta a si frànghere sos pilos suta de su mucadore.
— Otuxentus francus!!… — at abboghinadu faghindhe un’inzestru de ifadu.
E ndhe torrat a bogare sas fórtighes de busaca, las faghet zirare in artu e cun d-una afortigada sica, pretzisa, ndhe segat un’àteru rampu de cudhos fines, ritzos e unu pagu dortos cun àteros rampighedhos e fozas tremindhe. — Ma ita funt otuxentus francus? — si faghiat intantu, pessendhe, isse.
E cudha sempre a cara in terra, abbaidendhe candho sos rampos segados e candho sas iscarpas totu ludu de su preíderu.
— Tui ses pòbira! — li at nadu, e at iscremiadu iscraríndhesi sa boghe. — Nisciunus at postu totu cussu dinai. Cantu dinai ses pentzendi chi at postu, po narri, il commendator Comina? Toca! Epuru, fintzas issu ge…
Azummai che li essiat «Fintzas issu tenit unu fillu mortu in guerra», ma si ndh’est muntesu in tempus.
E Mariàngela tirendhe de irguzu istirendhe su trugu, chentza bogare tzúniu, che a sempre candho li naraiat cosa. Zughiat in dossu unu fragu de fumu, de pinneta prena de fumu; a su preíderu li at fatu pena e ndhe li est pàssidu fintzas dolu.
— E pobidhu tuu? No ti at nau nudha, pobidhu tuu?!
Issa at petzi fatu apenas de codhos, pariat pisedha in dainanti de su mastru in iscola.
Cudhu at suladu sas fórtighes e che las at torradas a busaca. Issa, comente at bidu chi aiat finidu de pudare sa matighedha, si est betada lestra a ndhe collire sos rampos segados, si los at postos in sa fardita e che los at frundhidos in su muntone de su bascaràmine sicu in s’oru de sa cresura.
— Tui dh’as fatu po cherpu! — at nadu. — Po cherpu!
Li at dadu torra un’abbaidada a sas palas: fit totu ossos, ingobbedhada, e si est incaminadu a cara a coghina a incambionadas mannas. Issa ifatu l’at sighidu caminendhe lestra e intrados sunt paris a coghina.
— Ma mi dhu bolis nàrriri cantu ti dha fais pagai una fasci de linna? — l’at dimandhada frimmèndhesi in mesu de sa coghina e zirèndhesi abbaidendhesila. Cun sa conca at fertu a sa lampadina pendhindhe dae sa bòveda. L’at muntesa e che l’at pigada in subra tirendhe su contrapesu. Poi at serradu sos ogros e at nadu:
— Ohi, Segnori!
— Tui dhoi ponis totu sa dí, po una fasci de linna! — at nadu abbassiendhe sa boghe. E bogat su bratzu puntendhe su pódhighe a su muru a cara a montes. — A ingunis nci àrtzias!…
E in sa mente sua fit bidindhe su paris chentza un’ànima, in Badhimanna, ue unu tempus teniant su crabile sos fizos de Mariàngela e ue isse, daghi andhaiat a catza, trateniat a si bufare una tatza de late apenas murtu: li est torrada a mente sa pinneta manna cun sa buca a triàngulu; e abbellu abbellu at abbassiadu su bratzu.
Si est sétidu, e imbassiadu si est pro s’isòrbere sas iscarpas.
Mariàngela, chentza li nàrrere nudha, tocat a ndhe li batire sas iscarpas netas dae daisegus de sos furredhos e si li est imbrenugada pro lu azuare a si las pònnere, comente faghiat sempre; ma isse che li at istesiadu sas manos. Li daiat sempre prus ifadu su mudímine sou, unu mudímine nàschidu paris cun issa e paris cun issa créschidu e apedradu.
— Bècius seis, tui e Gregori! — at nadu a súlidas su preíderu. — Depeis pentzai a cras. E chini si ndi donat, de dinai, candu no eis a podi trabballai prus? A domandai s’alimúsina esseis!
Issa at isconchiadu, a súlidas. Si ndh’est pesada, abbaidendhe a unu cuzone de sa coghina, e azummai no bi la faghiat a si ndhe ficare ritza. E tocat a ue fit su molinitu, a ndhe lu batire cun su botighedhu de su gafè turradu.
Deretu petzi s’est intesu su traghedhu de su gafè maghinendhe. Issa zughiat su molinitu muntesu astrintu a forte in petorras e si pariat imboligada e amparada de cudha moida, abbaidendhe a fissu a fora in su bracone.
Cap. VI
Ca lu faghiat de meda, Don Pedru Coi fit avesu a lèzere sos pessamentos in sa mente de s’àteru: pessadas elementares chi no agataiant comente ndh’essire in peràulas. Aiat sempre lézidu sos pessamentos de Mariàngela puru. A bortas los aiat cumpresos unu pagu a s’assegus, ca fit de naturale fritu e pasiosu: ma los leziat, a donzi modu. Los agataiat, los iscoberiat chi fint zai créschidos in cudhu mudore connotu. Como puru bi aiat carchi cosa chi no resessiat a cumprèndhere, carchi cosa chi no li resurtaiat craru. In s’oriolu pro sos fizos bi aiat carchi cosa de friscadu sidhidu, no resessiat a bi carpire, che unu mudigore in su mudigore.
Don Coi l’aiat bidu su dolore de Mariàngela, candho sos carabbineris li aiant batidu su primu telegramma, cussu de sa morte de su minore, Giuanni. Su dolore podet èssere trasparente, che a s’allegria. Ma candho, carchi mese apustis, a Savériu chi li fit restadu l’aiant bogadu a ispérdidu, s’isperevundhu niedhu de su mudímine si fit postu in mesu tra Mariàngela e su mundhu, unu mudigore mudu sidhadu e sighidu, chentza una làgrima.
Mariàngela aiat sessadu de si lamentare. Aiat betadu una grida e si fit atacada abbaidendhe a fissu a fora in su bracone, goi etotu comente fit como.
Fintzas si, abbituadu a lèzere su pessamentu e a che rupire in sos segretos de sa zente, Don Coi resessiat a cumprèndhere, a nudha cun issa serbiat su àere cumpresu, a nudha si no fit a si callare mudos ambos duos paris in su matessi mudigore. Si un’apenas dae su mudigore pariat naschindhe un’intesa e isse proaiat a nàrrere carchi cosa, deretu torra su mudímine si faghiat niedhu sidhidu chi no faghiat a lu carpire, pariat chi su dolore si che la mundhaiat lassèndhebi solu sa bisura de un’isterzu líchidu. Si paraiat abbaidèndheli sas iscarpas, ma no bi fit; e si poi torraiat e lu abbaidaiat a cara, pariat pedíndheli de si callare mudu.
Petzi una borta si ndhe fit pranta, apustis de cudha grida. Pagas dies apustis. Isse li fit ispieghendhe chi ispérdidu no cheret nàrrere mortu: Savériu podiat fintzas torrare. E issa aiat afissu sidhidas sas laras, li aiat artziadu sos ogros a cara, l’aiat abbaidadu a intro e ndhe li sunt faladas sas làgrimas a rios. In cuss’istante, si aiat pótidu, isse si fit chérfidu interradu, gai inútile si fit pàssidu in cussu mamentu.
Apustis de sa morte de su frade minore, a Savériu lu aiant mandhadu in lissentza. Su cumandhante de sa Cumpanzia li aiat lassadu isperare chi l’isoneraiant dae su servítziu de gherra. Ma sigomente sa lissentza si che fit agabbada paris cun cudh’isperàntzia, chi sa mama cussideraiat una promissa, ma abbarrada solu isperàntzia, fit torradu a tucare a su fronte. Apustis fit bénnida sa nova: ispérdidu.
No aiant tentu su corazu de li nàrrere chi fit mortu: goi pessaiat, issa. E aiat betadu cudha debberone grida arrajolada.
Comente faghiat a pessare, in mamentos gai, chi su fizu fit biu, biu deabberu comente Don Coi chentza bi crere mancu isse li aiat nadu?! Mancu a pessamentu ndhe li beniat chi própiu tandho in cussu mamentu su fizu fit in viazu, in mesu a chentu e una dificurtade e perígulu, e fit chirchendhe de si ndhe torrare a Cuadu, pro si apartare in sos padentes, chi connoschiat a mata a mata, sas àrbures a unas a unas, su logu a gorropu a gorropu, in Badhimanna, inue, fintzas a duos annos innanti, bogaiat a pàschere sas crabas donzi note.
Mancu a su pessamentu ndhe li beniat de lu torrare a bídere unu mese apustis, candho lu creiat mortu imboladu in carchi fossu, chi si l’aiat manigadu s’ae e sa frommiga (issa no ischiat comente fit su Carso, sas trinceas, sos reticulados, fintzas si Savériu aiat chircadu de bi lu contare, e ite fine faghiant sos mortos cue subra), no si la creiat de si lu torrare a bídere presentadu in dainanti, biu, cun cudhu arrastu areste e forte de ómine, de pastore, in sa buca de sa pinneta in su crabile irbandhonadu.
Apustis, candho at bidu chi fit totu nudha pro l’assussegare, Don Coi at comintzadu cun su liscebbussu, a li faedhare a sa russa, sinnale però chi cun issa si ndhe bidiat male, no ischiat su de fàghere, bi aiat carchi cosa chi no torraiat paris tra isse e cudha fémina.
Tantas bias si aiat dimandhadu si Mariàngela no si sentiat in curpa pro sa morte de su fizu, chi fossis creiat chi bi che l’aiat tzacada in conca própiu issa s’idea de fuire, candho, che una criadura, che una maca, li aiat fatu impromítere de si ndhe fuire, de si pònnere in sarbu si no li daiant s’esòneru. E apustis fossis s’intendhiat in curpa, si l’aiat addossada issa sa curpa de sa fuida iscussiderada, pro comente aiat pregadu su fizu candho fit torrendhe a tucare. Fintzas si Mariàngela no bi l’aiat cufessadu mai, bi fit assupridu a contu sou a sa seguresa chi, issa, si fit addossendhe sa curpa de su chi fit capitadu, ca no ischiat sa vera càusa de sa fuida; e prus de una borta, mescamente a sas primas, si fit àpidu apunta a bi lu nàrrere cale fit sa veridade. Ma si fit àpidu petzi tantadu, e isse no teniat su diritu de li nàrrere su chi li pariat unu segretu chi cumprendhiat solu isse e cun isse depiat mòrrere. No ndhe li depiat mancu fontomare pro ndhe la ispònnere de cudha idea frimma.
Cap. VII
Mariàngela aiat postu sa cafetera in sa bràsia de su furredhu e fit ispetendhe a pesare su bullu. Fit sempre abbaidendhe in s’àngulu de su bracone e sighindhe a mòere sa conca che sempre, pariat ingullindhe. Podiat istare ispetendhe chentza fine, chentza rispòndhere a sas dimandhas chi li faghiant, e no lu faghiat ne pro aminia e ne pro duritu ma ca si fit imbetzada cun sa cunvintzione chi fit menzus a si callare muda.
Solu de tardos in tardos faedhaiat de sos fizos cun Don Pedru, candho si cufessaiat. Ca fintzas sa cufessione est mudesa, si faedhat azummai chentza peràulas, che putu fungudu chi ndhe torrat una boghe morindhe.
Comente s’abba ndh’est essida in s’istampighedha de su fiancu in sa cafetera, Mariàngela lestra l’at covecada, l’at frobbida cun d-un’istratzu e l’at posta acurtzu a Don Pedru. Su gafè fit falendhe a butios, s’intendhiat su tic tic distintu. Totu a inghíriu fit essindhe su fragu bellu de su gafè.
— Porta una cícara po tui puru! — at cumandhadu su preíderu.
Issa l’at leada e posta l’at a fiancu de s’àtera, ma chentza pratílliu.
Mustraiat prus annos de sos chi teniat, gai minudedha e sica che linna, cun sos pilos lascos e murratzos cun sa chirra in mesu in mesu de sa conca, sempre a mucadore, unu tempus niedhu e como iscoloridu e birde; e cun cudhu fragu de fumu, de pinneta prena de fumu, e de mudesa imbetzada.
Su preíderu at betadu su gafè in sas tzicheredhas, li at fatu de manu e issa at leadu sa sua. Fint fedales, ma issa cumpariat prus betza. Si l’at abbaidada bufendhe su gafè, sulendhesilu a donzi ticu. La depiat sempre abbaidare pro si cumbínchere de cantu fit imbetzada, e chi no fit prus forte che unu tempus innanti de sa morte de sos fizos. Si l’ammentaiat sempre comente fit annos meda innantis, candho sos fizos fint minores, Giuanni imprupiu, prepotente, e s’àteru, Savériu, istrízile e malaidonzu. Don Coi aiat adduidu, unu pagu in su sériu e unu pagu rindhesindhe, a nàrrere cudhas peràulas fortes (ma za bi fint in su breviàriu!) e su pisedhu ndhe fit sanadu abberu de sos bermes, totu in d-una note. Mariàngela ndhe fit bénnida currindhe a bi lu nàrrere, cun su pisedhu a tira e tosta; e li aiat basadu sa manu, cosa chi no faghiat mai. Tandho zughiat sos pilos niedhos, za fit forte. Fit una fémina minuda e forte, capatza a leare in conca bàrrios mannos, no s’istracaiat mai. E tandho puru li essiat cudhu fragu de fumu, su fragu de sos pòveros de Cuadu, e tostorruda sempre.
— No, no bollu nudha! — at nadu su preíderu rispondhindhe a una fritida de issa coment’e dimandhendhe si cheriat cosa; e issa si est dispedida cun su saludu de sempre: — Siat alabau Gesugristu! — e Don Coi at fatu unu sinnale cun duos pódhighes de sa mannu moíndhelos a rughe e azigu fritindhe sas laras nendhe: — Alabau sempri siat!
Continua…
Featured image, cover